16 ianuarie Sânpetrul Lupilor

Pentru a pătrunde sensul profund al acestei sărbători, ar trebui să înţelegem de ce este lupul un animal sacru la români. Mircea Eliade surprinde caracterul deosebit de important al lupilor în viaţa poporului nostru, care trăieşte încă de la începuturi sub semnul lupilor. „…cei ce îşi ziceau ei înşişi lupi, vor fi cuceriţi într-o bună zi de descendenţii Zeului-Lup Marte, alăptaţi de Lupoaica Capitolina, pentru ca mai târziu, sub furtuna migraţiilor purtate de fii Lupului celest al mongolilor, să ajungă la deplina conştiinţă de sine, întemeindu-şi statele cu care vor întra în timpurile medievale şi moderne.” [1]

Petrecerea unui anumit timp în pielea lupului revigorează miracolul descendenţei dintre un lup providenţial şi reaminteşte de aura strămoşului mitic care trăia într-un teritoriu ostil, în haosul originar în care încă nu se născuse lumea. Între paradisul pierdut şi lumea prezentă, se interpune lumea pădurii, opacă şi impenetrabilă pentru privirile inocente, un loc unde au loc diferite scenarii ca urmare a căderii în păcat. Ea devine transparentă doar în locurile unde se deschide prăpastia infernală, poarta prin care se poate pătrunde fiind gura lupului. Tinerii daci îmbrăcau pieile şi măştile de lup, fugeau în pădure şi se comportau asemeni lupilor în încercarea de a transfera atributele specifice ale acestui animal spre fiinţa lor.

Sânpetrul Lupilor este o sărbătoare care se ţine pentru ca lupul să nu facă în gospodărie pagube, iar oamenii să fie feriţi de accidente, arsuri sau boli.

Legenda spune că în această zi lupii se strâng în haite la urlători, unde se apucă de cântat pentru a invoca divinitatea lor, pe Sânpetrul Lupilor. Acesta are menirea de a le împărţi prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Sânpetrul vine pe un cal alb la miezul nopţii şi împarte fiecăruia câte o oaie, o căprioară, lupii urmând a se înfrupta numai din acel dar. Se zice că un om curios s-a urcat într-un copac ca să vadă cum se împart aceste daruri. Fiindcă la această adunătură a venit şi un lup şchiop căruia Sânpetru nu mai avea ce să-i dea, i-a dăruit pe omul din copac, de aceea oamenii în această noapte nu mai au curajul să iasă în pădure.

Această sărbătoare este poziţionată în mijlocul iernii, când gerul începe a se îmblânzi şi oamenii încep a se pregăti de muncile câmpului.

De Sânpetrul Lupilor nu se coase, nu se piaptănă, nu se împrumută şi nu se dă din casă. Femeile nu lucrează lâna ca să nu le mănânce lupii oile, nu gătesc carne dar se mănâncă plăcinte ca să nu se rătăcească oamenii în călătorii.

[1]Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 21