Aprilie – Sântoaderul

Sântoaderul are o dată fixă de celebrare – 17 februarie şi una mobilă – prima sâmbătă din prima săptămâna a Postului Mare.

Această sărbătoare nu are nimic în comun cu Sf. Toader creştin, ci este o sărbătoare bogată în tradiţii şi rituri agrare, în care un rol primordial îl are o divinitate agrară cu însuşiri de cal năzdrăvan, ce era serbată la primele semne ale ivirii primăverii, uneori serbându-se până la 12 zile. Aceste zile sunt de fapt caii lui Santoader, care poartă fiecare câte un nume: Marţea, Vinerea, Sâmbătă Sântoaderului, Joia Iepelor etc. Împreună formează o herghelie divină de opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, ce erau conduşi de Sân Toaderul cel Mare sau Sân Toaderul cel Şchiop.

cal-3

 

Sântoaderul era ţinut de femeile care doreau să aibă părul frumos şi sănătos, acestea crezând că, numai în ziua serbării lor, caii divini se pot hrăni şi ei o fac numai cu păr de femeie. Femeile se spălau ritualic pe cap, dis de dimineaţă, în credinţa că părul spălat acum nu va fi păscut de caii lui Sântoader, ci va creşte lung şi frumos. Ele puneau diferite plante în apă şi spuneau în timpul spălării: „Toadere, Santoadere / Dă cosiţă fetelor, / Cât cozile iepelor!”

Îngrijirea rituală a părului o practicau şi bărbaţii, dar ea era extrapolată şi la viţeii care erau tunşi acum între coarne, părul fiind un simbol al vegetaţiei, al bogăţiei şi al puterii. Dacă în această zi bărbaţii lucrau, ei se alegeau cu dureri reumatice la mâini şi la picioare.

Sântoader este paznicul ceresc al Soarelui, legenda invocând o goană mitică în timpul căreia Soarele a încercat să fugă la miazăzi, fiind întors de către sfânt. Alergarea după soare a ţinut 3 luni şi 1 săptămână, el stând la hotarul între anotimpul rece şi cel cald, fiind simbolul jumătăţii calde a anului. Ca o amintire frumoasă a acestei goane mitice a hergheliei conduse de Sântoader a rămas „Încurcarea” şi „Alergarea cailor”, un concurs cu cai (curse) care se desfăşura pe un câmp deschis ca să nu li se încurce coamele.

În ziua de Sântoader strămoşii noştri nu trebuiau să doarmă până târziu, nu trebuiau să muncească, pentru că altfel erau călcaţi în picioare de aceşti cai ai lui Sântoader, care, în funcţie de zonă, erau reprezentaţi fie ca tineri voinici şi frumoşi cu coadă de cal şi copite, fie ca îngeri cu asemănări de cai sau ca nişte cai fioroşi albi, negri sau vineţii.

Calul este în concepţia poporului nostru un animal psihopomp, conducând sufletele morţilor în lumea de dincolo. De aceea în această zi se dădeau de pomană anumite alimente: colivă, alivancă, mălai, colăcei, vin etc.

Sântoaderul este cel care pune capăt petrecerilor şi şezătorilor, oamenii începând de acum munca la câmp.