Caloianul

Caloianul este un ritual de aducere, de invocare a ploii curate şi de alungare a secetei; are o vechime considerabilă, fiind se pare practicat încă din Neolitic. Era practicat de regulă la începutul primăverii, după ce se termina semănatul, dar, de câteva sute de ani, şi ori de câte ori este nevoie, într-o perioadă de timp ţinând din aprilie şi până în iulie. După apariţia creştinismului, Caloianul se sărbătorea în cea de-a treia săptămână de după Paşti, de obicei începea marţea şi se termina joia.

În funcţie de regiune, obiceiul purta mai multe denumiri: Caloian, Căloian, Călian, Căluian, Scaloian, Iene, Ene-lene, Mort, Muceniţa, Păpuşa, Îngeraş, Năsălnicul, Momâie, Curcubeu, Zâna, Muma, Mama sau Moaşa Ploii, Seceta, Mama Secetei, Mama Caloiana, Tatăl Soarelui sau, pur şi simplu, Ploaia.

Caloianul

Ritualul presupunea constituirea, încă din zorii zilei de marţi, a uneia sau a mai multor cete formate din fete pure, mici (5-6 ani) sau mai mari, nemăritate, în număr de până la 33-40 de persoane, sau organizarea unei cete mixte, în care dominau, totuşi, fetele; adesea, grupul era însoţit de o femeie vârstnică. Important de ştiut este că aceşti copii sau tineri erau convinşi de bătrâni să facă Caloianul. Ceata se aduna la o casă (gazda) aleasă din timp. Fiecare ceată îşi alegea o conducătoare. Prima grijă a fetelor era confecţionarea, uneori dintr-un făcăleţ furat, de preferinţă, de la o femeie gravidă, a unei figurine antropomorfe, o păpuşă din cârpe, paie, piatră, dar mai ales din lut, cu trăsături cel mai adesea masculine, care se punea într-o covăţică, pe o scândură sau într-un sicriu mic din scoarţă de copac sau din papură. Păpuşa era îmbrăcată în costume populare miniaturale specifice zonelor respective şi împodobită cu panglici, cârpe colorate şi flori (nelipsit fiind busuiocul), iar pe cap, uneori, îi puneau drept căciulă o coajă de ou roşu păstrată cu sfinţenie de la Paşti, fapt ce semnifica sau anunţa trimiterea în lumea Blajinilor. Se făceau de la una la nouă păpuşi, una cu chip bărbătesc (Tatăl Soarelui) şi o alta cu chip femeiesc (Mama Ploii).

După ce toate aceste pregătiri erau terminate, ceata ducea Caloianul spre locul de îngropare cu „alai şi bocete”, întocmai ca un cortegiu funerar; una dintre fete ţinea loc de preot, alta de dascăl, o alta ducea steagul (adică o trestie cu o batistă albă în vârf înaintea popii), două erau părinţii păpuşii, pe când una sau două fete purtau sicriul ori scândura cu Caloianul; în urma lor veneau celelalte fete cu lumânări aprinse şi cu flori. Când ceata este mixtă, băieţii poartă candele din care mirosul iute de tămâie se împrăştie peste tot în jur. Ritualul are ca temă trimiterea Caloianului în cer pentru a cere pornirea apelor.

De regulă, până la ieşirea din sat, ceata mai oprea numai pe la fântâni. Caloienii sunt, câteodată, îngropaţi, cel mai adesea în afara aşezării, în lanurile de grâu verzi, pe malul unui râu sau izvor. Când erau numai 2 păpuşi, era îngropată numai cea cu chip masculin, cealaltă fiind înfiptă într-un gard.

Îngroparea Caloianului reprezintă secvenţa centrală a întregului ritual. După îngropare, fetele cutreierau prin sat, pe la rude şi cunoştinţe pentru a aduna produse alimentare, făcând un fel de praznic.

Caloianul rămânea îngropat 2-3 zile, iar în unele zone ale ţării era dezgropat şi bocit, apoi rupt în bucăţi şi aruncat în fântână, urându-se ca anul să fie ploios şi plin de belşug. Urma apoi Pomana Caloianului; totul transformându-se într-o adevărată petrecere care se finaliza cu hora Caloianului.

Acest personaj misterios este un fel de sol trimis divinităţii pluviometrice ca s-o înduplece să dezlege ploaia sau dimpotrivă, să o oprească. În fapt, Caloianul reproduce şi imaginea unei semi-divinităţi sau divinităţi care trebuia neapărat să fie sacrificată în acest scop vital. Ritualul morţii, al îngropării şi al dezgropării păpuşii apare ca o expresie clară a mitului regenerării prin moarte.