23 aprilie – Sfântul Gheorghe

La sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai (22 aprilie – 1 mai) apare în calendarul popular un scenariu ritual, tipic de înnoire a timpului, a cărui sărbătoare centrală o reprezintă Sângeorzul sau Sfântul Gheorghe. Sângeorzul se sărbătoreşte din cele mai vechi timpuri, la o lună după echinocţiul de primăvară şi se spune că el ţine cheile cerului şi sloboade Soarele să urce în văzduh ca să aducă vara. Sărbătoarea în sine reprezintă începutul verii pastorale, al cărui sfârşit îl va marca ziua Sfântului Dumitru.

Sărbătorile celor doi sfinţi împart anul în două anotimpuri simetrice: vara pastorală (23 aprilie – 26 octombrie) şi iarna pastorală (26 octombrie – 23 aprilie). Legenda populară spune că Dumnezeu a încredinţat cheile vremii Sfinţilor Gheorghe şi Dumitru, care, de atunci, le poartă la brâu.

În calendarul popular, sărbătoarea Sfântului Gheorghe marca adevăratul început al primăverii; se spune că atunci când Sfântul Gheorghe aleargă cu calul său în jurul pământului, înverzeşte iarba, înfrunzeşte codrul, pământul se deschide şi vine primăvara.

În ajunul Sfântului Gheorghe, pe 22 aprilie, era Mânecătoarea; acum se formau şi se scoteau la păscut turmele de vite, perioada această fiind socotită extrem de periculoasă pentru sănătatea şi mana animalelor; seara acestei zile era socotită un timp favorabil acţiunii vrăjitoarelor şi strigoaicelor, acestea concentrându-se acum să ia mana de la animale. Existau mijloace prin care oamenii încercau să îşi apere vitele, precum: împrouratul – scoaterea acestora noaptea la păscut, cât mai departe de sat, considerându-se că astfel erau apărate de strigoi; închiderea în grajduri şi punerea la uşă a unor obiecte metalice şi plante (usturoi, pelin sau busuioc de la Bobotează), cântatul din buciume şi fluiere, aprinderea focului viu, împrăştierea de boabe de mac/nuci împrejurul curţii, punerea de ramuri verzi sau brazde de pământ pe la porţi ori la uşi, toate fiind mijloace de natură magică de ţinere la distanţă a strigoaicelor.

Dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, tinerii şi cei care aveau bube se spălau într-o apă curgătoare sau în roua câmpului, sperând că astfel sănătatea va fi asigurată pentru restul anului. Femeile mai urâţele se spălau şi ele pentru a fi cât de cât plăcute bărbaţilor, iar fetele mari aveau o grijă deosebită în dimineaţa acestei sărbători – să adune roua de pe plante cu ajutorul unei batiste, roua fiind stoarsă într-un vas şi păstrată pentru vrăjile de dragoste.

Balaurul reprezentat în icoana Sfântului Gheorghe nu închipuia altceva decât forţele ostile ale universului, grindina fiind asociată frecvent cu balaurul. Se pare că sfântul creştin are un precursor în Călăreţul Trac, cel care învinge răul.